Tânăr cu autism, coleg cu mine?

Cu ocazia acestui concurs am făcut ceva bun şi pentru mine, am cercetat. Activitate care îmi face mare plăcere. Am citit articole, păreri şi definiţii despre ce este autismul şi care sunt simptomele lui. Am aflat câte ceva însă multe surse nu prea au fost de ajutor, ele tratând foarte superficial autismul.
Cum l-aş percepe? Aceasta este o întrebare grea. Atâta timp cât nu eşti pus faţă în faţă cu un bolnav de autism nu ai de unde să ştii. Toţi am răspunde că suntem toleranţi, ajutăm, înţelegem, dar chiar facem aşa sau numai vorba e de noi?
Am avut ocazia să interacţionez cu un copil cu autism. Iniţial nu era nimic diferit, nimic observabil. Era un copil cuminte care stătea pe bancă în compartimenul de tren lângă mama lui. Să fi avut 12-13 ani. La un moment dat, brusc, a devenit violent cu mama lui. M-am şocat puţin, fiindcă nu îmi dădeam seama ce e cu el şi nu observasem ca mama lui să facă ceva ce să îl enerveze. L-a calmat şi a zis că suferă de autism. Autism?! Atunci nu ştiam mare lucru, citisem eu undeva că cei care suferă de autism, plastic spus, sunt oameni închişi în propriul lor corp, oameni care vor să interacţioneze normal cu ceilalţi, dar ceva nu-i lasă, ceva îî opreşte. Îmi imaginam atunci când am citit un om stând pe un scaun, în capul lui fiind un tot el, mai mic, care zbiară că vrea afară, că vrea să comunice.
În acel moment nu am făcut nimic, ce să fac dealtfel, nu ştiam nimic despre autism, nu cunoşteam, era cu mama lui care se ocupa de el cum ştia ea mai bine. Dacă eram singură cu el probabil că era altceva, dar cu siguranţă, dacă avea o criză nu îl lăsam singură în compartiment, pe idea hai să fug de problema altuia şi să nu-l opresc să îşi facă rau şi doar pe motivul că nu îl cunosc.
Mi-a părut rău de el şi de mama lui. Aflasem că sunt singuri, tata când a văzut problemele baiatului i-a părasit. Ruşine să îi fie, dacă acesta e motivul real. Mă tot gândeam, dacă are reacţii violente fără motiv nu e deloc bine pentru mama lui, fiindcă el creşte şi devine mai puternic şi ea îmbătrâneşte şi nu se poate apăra. Mă gândeam cum va fi viaţa lui. Va merge la şcoală? Şi dacă va merge cum se vor purta copii cu el? Că se ştie cât de răutăcioşi sunt uni copii cu cei care nu sunt diferiţi, dar nici de uni părinţi nu se poate spune că sunt mai buni. Şi totul fiindcă ei nu ştiu, nu înţeleg şi mulţi nici nu vor să înţeleagă. Oare îşi va întemeia o familie?
E tristă situaţia copiilor cu autism şi a părinţilor lor, fiindcă mulţi nu ştiu că există tratament, uni nu au încredere în tratament, unu nu îşi permit şi pe deasupra comunitatea nu prea îi incurajează. Exemplu tatăl copilului care a dispărut în loc să îşi susţină fiul şi sunt sigură că sunt destui care arată cu degetul când are o criză în loc sa îl ajute.
Gândindu-mă bine cred că aş fi încântată să am un coleg, un prieten cu autism. Asta deoarece sunt sigură că acesta este capabil să ofere mai multă iubire, mai mult respect şi mai multă loialitate, decât mulţi dintre noi ceilalţi am putea vreodată oferii.

Image Hosted by ImageShack.us

Comments

comments

Leave a Reply